Dragă M.,
La marginea unui drum pe care circulam de câteva ori pe an, pe un teren ierbos, lângă un gard înnegrit, era un Volskwagen portocaliu, cu roțile dezumflate. Prima dată când l-am văzut, le-am spus însoțitorilor mei că ar fi mașina ideală pentru călătoriile la care visez. După ce mi-au reamintit că eu nu am carnet de șofer, lucru nesemnificativ pentru un vis, le-am replicat, au ținut să îmi atragă atenția că o asemenea idee e total nepractică și foarte scumpă, având în vedere starea mașinii, modificările care trebuie făcute, neprevăzutul pe care îl presupune aventura visată și alte detalii raționale. Au admis totuși, îngăduitori, că e genul de poveste care mă caracterizează, eu am zâmbit, îngăduitoare, fiindcă țineam la ei. Apoi, de fiecare dată când treceam pe lângă mașină, în cele câteva secunde în care era în câmpul meu vizual, mai adăugam ceva pe schița mea mentală, iar acasă treceam pe o foaie.
Crezi că ești la adăpost, în siguranța rutinei tale, că gata, demonii au obosit să te asalteze, poate simt și ei că neîmblânzirea s-a tocit, Volkswagenul portocaliu, care a așteptat câțiva ani, a dispărut, lăsând ca amintire un petec de pământ cenușiu, desenele tale cu un minivan transformat într-o casă pe roți s-au îngălbenit pe undeva, din plecările visate, într-o mașină cu un om, cu singurul plan precis de a nu avea niciun plan exact, de a ieși de pe drum când vrei, a rămas un rucsac în care există întotdeauna o carte, un caiet și câteva schimburi, un rucsac pe care îl pui pe umăr și pleci aiurea, mânată de ceva nedeslușit
și deschizi cartea asta, dedicată tuturor întârziaților din lume, și se ridică un val din adâncul tău, visul acela nebun din tinerețe de a pleca și de a întârzia în drumul tău după bunul plac al întâmplării, cu ochii dilatați de mescalina viziunii citești descrierea dragonului Fafner care e fix, dar fix tot ce ți-ai dorit vreodată de la mașina închipuirii tale, iar literatura răscolește încă o dată totul și realmente salvează.
Am citit, apoi am recitit, cu un soi de violență de nestăpânit, cu frenezie erotică. Osita spune că ” a scrie înseamnă a trăi această experiență erotică, așa cum am trăit-o mereu amândoi, (…) a scrie înseamnă să-ți asumi mereu riscul de a spune totul, inclusiv-și mai ales-fără să știi.” Pentru mine a citi cartea asta splendidă a însemnat să-mi asum riscul de a simți totul, de a trăi visceral și erotic: expediția și sfârșitul ei, liniștea și înțelegerea, demonii și tentațiile, dragostea, inocența, umbra cețoasă pe care o simțeam uneori plutind în rândurile Ositei. A existat un moment în care am vrut să nu o termin niciodată, m-am temut de final, cu tot ce însemna el, sfârșitul călătoriei, al unui vis, al vieții. Dar Lobo mi-a vorbit despre libertatea dată tocmai de faptul că se îndepărtau de punctul de plecare și, în același timp, pierdeau complet din vedere sfârșitul călătoriei. Și eu am înțeles că esențialul e să rămân în spațiul acesta dintre începutul și sfârșitul unei cărți, să fiu acolo cu totul, în spațiul libertății, care e
Despre oameni închiși în lucruri care gonesc și oameni care ies din lucruri ce își caută locul
Pe autostrada Paris-Marsilia șoferii gonesc în mașini care înghit kilometri, căci asta e funcționalitatea unei autostrăzi, demonstrație de inginerie și eficiență modernă, menită să te ducă în cel mai scurt timp posibil între două puncte aflate la distanțe apreciabile, demonstrație de orgoliu și competitivitate a șoferilor. Autostrada e locul unde toată lumea merge cu viteză maximă, locul unde contează doar ce va urma la sosire, ”acel mai încolo care concentrează și pietrifică privirea șoferilor”, e, evident, viața noastră obișnuită, goana prin istoria zilelor, vânarea unui orizont de așteptare. Oamenii devorează spațiul și timpul, lăsându-se de fapt devorați la rândul lor de vânzoleala autostrăzii, și opresc doar pentru necesități urgente: benzină sau reparații, chestii pentru mașini, care să întrețină goana, sandvișuri pe fugă, pipi pe fugă, cafea și o țigară pe fugă, viață pe fugă.
Parcările în care, conform regulilor expediției, Julio și Carol opresc de două ori pe zi și înnoptează sunt ”locul și ora adevărului”. Aici mecanica vitezei se transformă într-o mecanică amorțită, sfioasă, camioanele periculoase se îmblânzesc, ”pătrund lent, aproape cu delicatețe, pentru a se opri, cu atenție sporită, unul lângă celălalt”. Din mașini ies oamenii pe care în implacabila viteză a autostrăzii îi poți doar ghici. Fauna umană anonimă și grăbită a drumului își dezvăluie în parcări chipurile, e o umanitate simplă și înduioșătoare, cea a șoferului de camion care are o fetiță de două zile, a muncitorilor care aruncă semințe pentru gazon sau a fetiței care o întreabă pe Carol cum se face pipi. Monotonia și frivolitatea drumului de viteză sunt înlocuite de o prezență plină de viață și de bogăție sufletească. Totul se întâmplă în parcări, aici ”viața continuă să aibă două picioare și două brațe” iar călătoria devine o înaintare în lentoare și profunzime, sub privirea și sub aripile ocrotitoare ale dragonului.
Schimbarea în ordinea prestabilită a acțiunilor, ruptura de ritm al existenței e o nebunie pe care doar puțini o înțeleg și care pe alții îi tulbură. Mama care îi scrie fiului ei, Eusebio, despre cuplul ciudat întâlnit pe drum îi descrie zeflemitor-indignată comportamentul, de neînțeles pentru ea, al celor doi străini, care ”pe lângă șezlonguri și măsuță mai scoseseră acum și două mașini de scris și amândoi scriau acolo în pădure, îți dai seama?” Mai târziu, după ce îi revede în altă parcare, ia nota de plată de pe masă ca pentru a-și dovedi că toate astea nu sunt inventate de ea. Eu am văzut-o drept un Toma Necredinciosul modern, care e martor a ceva ce nu poate pricepe, are nevoie de dovezi și trebuie să își înfigă degetele în rană pentru a se convinge de adevărul existenței ei. Întrebarea pe care i-o adresează unui fiu îndepărtat ”Dar spune-mi, Eusebio, de ce crezi că mă obsedează atât de mult?” îmi pare aproape o invocație, a omului care simte că trece pe lângă ceva esențial, că înțelegerea e undeva în ceața care o înconjoară și nu o lasă să vadă, iar ceea ce vede (mai ales atunci când pândește pe gemulețul lui Fafner) o tulbură.
Despre o expediție care nu are nimic din escapism
Radioul le furnizează zilnic expediționarilor știri despre festivaluri de film, asasinate, critici literare și conflicte sindicale, despre ”imbecilul” război din Malvine (un război e mereu undeva). Realitatea e mereu acolo. Vuietul lumii și cel al autostrăzii sunt undeva în fundal. Călătoria lui Julio și a lui Carol nu e o abolire a realității, ei sunt în ea și în afara ei, simultan. De asta călătoria celor doi autonauți e atât de frumoasă, fiindcă nu e o evadare, ci un gest în afara istoriei, o ieșire din drum chiar dacă sunt tot timpul pe un drum, care însă nu îi mai ia prizonieri și nu îi înghite ca un animal nemilos.
Paginile cărții ocupate în întregime de fotografii și de desene nu sunt numerotate, ies din timp și spațiu, și nu știu dacă e alegerea editorului sau a autorului, sau doar o dificultate fericită de paginație care le face imponderabile.
Despre epifaniile la care ești martor dacă te așezi în Ororile Înflorate
La foarte mică distanță de panglica de beton, de grilajele metalice și de vuietul traficului, Parkinglandia este, de multe ori, o lume fabuloasă, cea în care poți auzi cucul cântând pentru prima oară în anul acela, în care ești vizitat de viermi simpatici, care se plimbă pe blugi sau pe mașina de scris și te privesc (fix când scriu asta, trebuie să suflu ușor niște musculițe sinucigașe care s-au mutat de pe o plantă atrase de tastele negre ale laptopului) sau de cohorte de limacși cărămizii care își abandonează adăpostul lor silvestru pentru a veni în parcare. Întins pe una dintre Ororile Înflorate, Julio e martorul unei coborâri angelice a gâzelor, care își părăsesc mișcătorul cer verde și se lasă înspre pământ pe scările lor nevăzute, urmărește ”o gânganie albastră care înaintează într-o spirală extrem de lentă, ca un călugăr budist pe calea revelației”, jocul unei libelule și șirurile de furnici care urcă și coboară. Pasaje întregi sunt minunate observații entomologice despre păianjeni, libelule, buburuze, muște, furnici, viermi păroși. Iar paginile în care Julio, lungit pe Oroarea Înflorată, se abandonează unei stări de neatins din poziție verticală, iese din el însuși și trăiește arborele ”pentru a-l cunoaște altfel, dacă a cunoaște mai înseamnă ceva”, și își imaginează cartografierea unui copac sunt splendide. Nu e nimic siropos, niciun văzduhism, niciun lirism bântuitor și ostentativ, doar frumusețe pură și adevăr.
Despre dragoste
N-am înțeles rostul cuvântului ”ireverențioasă” de pe coperta a patra, poate că e acolo din rațiuni de marketing, dar nu e nimic ireverențios în paginile acestei cărți, care e un imens poem de dragoste pentru ursoaice care dorm înfășurate în crisalidă, pentru lupi albi cu mâini lungi, care au o fisură în scutul lor imunologic prin care intră lumea, pentru dragoni roșii care nu se pot numi decât Fafner și fără de care pădurile și plajele și parcările nu sunt bune de nimic, pentru prieteni plecați devreme care te-au învățat că toate călătoriile trebuie să fie ca niște poeme, pentru copii inocenți și câini. Am trăit beția din Noaptea parcării hipnotizată de imaginea celor doi care făceau dragoste ”ca într-un caleidoscop, proteiformi și fugitivi, acoperiți de stele fosforescente sau învăluiți în fulgerătoare rafale de umbră”.
Nu pot, efectiv nu pot să scriu despre formele dragostei. Am început emailul asta dimineața, acum e seară și eu citesc iar și iar ”Manualul despre lupi” și ”Osita dormind”, și ”Unde încearcă să se explice, de parcă așa ceva ar fi posibil, ceea ce este fericirea”. Nu știu despre ce ar trebui să vorbim când vorbim despre iubire, nu sunt nici măcar sigură că înțeleg tot ce citesc, uneori fire invizibile din pagini ating altele din mine, care atârnă dezordonat și periculos și mi se scurtcircuitează și mintea și corpul. Cred că a diseca paginile astea înseamnă chiar sfârșitul călătoriei, intrarea în zona de contaminare ce risipește magia.
Rămân prinsă în aura cărții, în acel no man s land al realității, în care Ororile Înflorate își întind margaretele la umbră, sub un copac în care poți vedea etajele vieții și ale luminii, Fafner își întinde aripile, Lobo și Osita se caută unul pe altul, noi ne răsucim dinspre realitate înspre melcul nostru interior în arșița corpurilor.
Știu că momentul în care închid cartea și trimit scrisoarea asta înseamnă reîncorporarea în temporal, revenirea în timpul obișnuit care a fost mereu la pândă. Dar de la autonauții de pe cosmodrum știu acum că există un arhipelag de insule în care te poți opri, că undeva există Volkswagenul meu portocaliu și poate un om care să simtă aceeași nebunie. Că poți în același timp să fii în mijlocul vuietului și în afara lui, în lumină, în corpul unui Fafner numai al tău, în corpul unui om, melc în melc, răsuciți unul în altul și în noi înșine.
Ne-om revedea cândva,
Niña
Leave a Reply